- Nu te-am văzut niciodată fără zâmbet - îmi spuse într-o zi un prieten pe un ton în care admiraţia avea toate însuşirile reproşului.
- Mi se pare firesc, i-am răspuns, nici dezbrăcată nu m-ai văzut niciodată.
- Vrei să spui că zâmbetul este pentru tine o haină - se miră el aproape acuzator.
- Vreau să spun că zâmbetul poate fi de foarte multe feluri şi poate îndeplini foarte multe funcţii - complexitatea unei personalităţi putând fi de altfel stabilită şi după lărgimea diapazonului de zâmbete de care dispune - iar una din aceste funcţii, cea mai neînsemnată, desigur, dar şi cea mai curentă, este aceea de a oferi celorlalţi o înfăţişare decentă, indiferent câtă suferinţă s-ar camufla dincolo de ea.
- Dar asta înseamnă a statuta nesinceritatea, a ridica ipocrizia la rang de virtute! - strigă, revoltat cu adevărat, amicul meu.
- Numai în măsura în care şi a fi civilizat înseamnă a fi ipocrit. Bineînţeles că în epoca de piatră totul trebuie să fi fost mai direct, cel ce suferea îşi răcnea probabil instinctele la gura peşterii, fără a-şi pune probleme de discreţie şi fără a se gândi la liniştea celorlalţi. Primitivul era desigur mai "sincer". Numai că mie răcnetul nu mi se pare o chestiune de sinceritate, ci una de voinţă şi de cultură.
- Bine, dar în felul acesta zâmbeşti oricui, duşmanilor ca şi prietenilor.
- Bineînţeles. Am considerat întotdeauna că a acorda salutul şi zâmbetul tău celor cu care nu eşti de acord, celor de care te despart idei şi credinţe este o dovadă - pe care ţi-o dai ţie însuţi în primul rând - că nu vrei să le bagi în cap, odată cu argumentele, şi un glonţ. De altfel, ţi-am spus că zâmbetele sunt de foarte multe feluri: a zâmbi unui duşman poate fi şi o sfidare, poate fi dovada pe care i-o arunci – cu cât mai elegant, cu atât mai usturător - că răul pe care ţi l-a făcut nu te-a atins. Mi s-a părut întotdeauna mai demn să nu acuz o lovitură, decât să ripostez la ea. Am preferat să nu lovesc, decât să mărturisesc că am fost lovită.
- Cu cât te ascult, cu atât trebuie să recunosc, mă convingi şi - ca să fiu sincer până la capăt - mă şi sperii puţin.
- De ce? Singurul fel de zâmbet pe care l-am dispreţuit şi nu l-am folosit niciodată a fost zâmbetul ofensiv, provocator.
- Oricum, de acum încolo va trebui să fiu mult mai atent la descifrarea zâmbetelor tale...
- Nu trebuie să exagerezi: cele mai multe dintre ele îmi sunt adresate mie - cu cât mi-e mai greu, cu atât am nevoie de mai multe argumente pentru a mă convinge că încă rezist